În Lombardia, regiunea bogată din nordul Italiei aflată în deficit de paturi de spital şi de materiale medicale îi pun pe medici în faţa unor situații limită.
Unu dintre aceștia a făcut o mărturisire devenit virală, în toată Europa:
„Niciodată, nici in cele mai negre coșmaruri nu mi-am închipuit că voi ajunge să văd și să trăiesc ce se întâmplă aici la noi în spital de trei săptămâni. Coșmarul curge, fluviul este din ce in ce mai mare și mai de nestavilit. La inceput veneau câțiva, apoi zeci, apoi sute și acum noi nu mai suntem medici ci am ajuns sortători pe bandă și decidem cine trăiește și cine trebuie trimis acasă să moara, deși toți acești oameni au plătit toată viața taxe Italiei.
Până acum două săptămâni eu și colegii mei eram atei. Era normal pentru că suntem mediciniști și noi am învățat știință, iar știința ni se spunea că exclude prezența lui Dumnezeu. Am râs mereu de părinții mei care mergeau la biserică.
Acum 9 zile a venit la noi un preot de 75 de ani. Om blând, avea probleme mari respiratorii însă avea la el o Biblie și ne-a impresionat că le citea muribunzilor și acestia îl țineau de mână. Fiind toți noi medicii obosiți, descurajați, terminați psihic și fizic, când aveam timp stăteam să îl ascultăm.
Acum suntem nevoiți să recunoaștem: noi ca oameni ne-am atins limitele; mai mult nu putem face, si zilnic mor și mai mulți oameni. Și noi suntem epuizați, deja avem doi colegi care au murit și alții abia se mai țin pe picioare. Ne-am dat seama că unde se termină ce poate face omul avem nevoie de Dumnezeu și am început să ne rugăm când avem cateva minute libere. Vorbim între noi și nu ne vine să credem că din atei feroce am ajuns zilnic să ne găsim liniștea cerând Domnului să ne ajute să rezistăm să putem avea grijă de cei bolnavi.
Ieri a murit preotul de 75 de ani. Ca niciodată până astăzi, deși am avut peste 120 de morți în 3 săptămâni aici, am fost toți terminați și distruși pentru că bătrânul preot a reușit în timpul stat la noi să ne aducă o liniște pe care nu mai speram să o găsim. Preotul a plecat la Domnul și curând urmăm și noi. Eu nu am mai fost acasă de 6 zile, nu știu când am mâncat ultima oară și imi dau seama de inutilitatea mea pe acest pământ și vreau să îmi dedic ultima suflare ajutandu-i pe alții. Sunt fericit că m-am întors la Dumnezeu în vreme ce sunt incojurat de suferință și moartea semenilor mei.”
